Ia să ne aducem aminte de câteva aspecte din atelierul
nostru NESTworking: acea axiomă a
comunicării - comunicarea are loc la nivel informaţional şi relaţional, harta
şi teritoriul, AER-ul comunicării (atenţie, empatie, respect). Când ţipi la
cineva nu te interesează ce comunici
cu cuvinte, ci doar ce comunici prin cum
comunici. Pare un paradox – ţip la el/ea
ca să înţeleagă ce spun, să facă lucruri -, dar, în fapt, e o formă de a-i
spune ceva ce crezi că nu poţi spune în cuvinte.
Culmea, ca adulţi, niciunul dintre cei ce participă (sic!)
la o ceartă nu se opreşte, nu pune un “STOP”, nu pune o întrebare simplă: ce îmi spui cu adevărat? Intrăm imediat
într-o spirală vicioasă în care fiecare ţipă la celălalt, nu ca să spună ceva
(cum afirmă) ci ca să.. nu spună. Motivele
care ne împiedică să spunem sunt cu totul personale, şi nu sunt cauzate de
celălalt, aşa cum credem. Şi totdeauna este
vorba de frica de a asuma ce simţi, de a conştientiza, de a te mobiliza să
rezolvi, de a fi autentic, de a face lucruri - de a schimba tu ceva. Dar pentru
asta e nevoie să te întrebi sau să te întrebe celălalt: ce vrei să-mi spui?
Cea mai frumoasă întrebare de acest tip am auzit-o în
povestirea unei mămici: a ţipat la fetiţa ei de trei ani, aşa, preţ de câteva
minute (‘’impulsul executării’’ acţionează tenace). Copilul a ascultat, privind
de jos în sus, erau amândouă în picioare. Apoi a întrebat: “La ce te lefeli?” O
minunată întrebare de adult.
(image via funderstanding)
Când ţipi la cineva doreşti să impui percepţia ta asupra a ceea ce se întâmplă, nu mai ai niciun pic de interes pentru ‘’teritoriul’’ celuilalt, pe cale de consecinţă nu eşti deloc atent la celălalt, ca urmare nu ai cum să fii empatic şi, cu atât mai puţin, respectuos.Ţipi şi nu mai ai.. AER, literalmente. O întrebare descriptivă, o curiozitate autentică - la ce te/mă refer??? - te aduce la viaţă. O viaţă de-adevăratelea, prezentă, conştientă de aici-şi-acum-ul în care se desfăşoară, coştientă de “cadrul de referinţă” actual şi de posibilitatea şi puterea de a-l schimba. Fără distanţare de tine, fără distanţare de celălalt.
Când ţipi la cineva doreşti să impui percepţia ta asupra a ceea ce se întâmplă, nu mai ai niciun pic de interes pentru ‘’teritoriul’’ celuilalt, pe cale de consecinţă nu eşti deloc atent la celălalt, ca urmare nu ai cum să fii empatic şi, cu atât mai puţin, respectuos.Ţipi şi nu mai ai.. AER, literalmente. O întrebare descriptivă, o curiozitate autentică - la ce te/mă refer??? - te aduce la viaţă. O viaţă de-adevăratelea, prezentă, conştientă de aici-şi-acum-ul în care se desfăşoară, coştientă de “cadrul de referinţă” actual şi de posibilitatea şi puterea de a-l schimba. Fără distanţare de tine, fără distanţare de celălalt.
''Care e distanţa dintre inima mea şi inima ta?'' e o întrebare.. tehnică, deci bună :)
“When two people are angry at each other, their hearts
distance a lot. To cover that distance they must shout to be able to hear each
other. The angrier they are, the stronger they will have to shout to hear each
other to cover that great distance. What happens when two people
fall in love? They don’t shout at each other but talk softly,
because their hearts are very close. The distance between them is either
nonexistent or very small…” The saint continued, “When they love each other
even more, what happens? They do not speak, only whisper and they get even
closer to each other in their love. Finally they even need not whisper, they
only look at each other and that’s all. That is how close two people are when
they love each other.” He looked at his disciples and said. “So when you argue
do not let your hearts get distant, Do not say words that
distance each other more, or else there will come a day when the distance is so
great that you will not find the path to return.”
(/http://www.bbncommunity.com/shout-anger/)
(Să mai observăm că orice ‘’distanţă’’ de teritoriu dă
spaţiu pentru.. hărţi!)
Postări
