text pre(A)vazut aci:http://www.libhumanitas.ro/face-a-book-2/cu ocazia aprecierii ca primă (sic)
la concursul de recenzii Humanitas 2010
Jocul de-a ”adevăratelea”
Despre filosofie, cu emoţi..con!
Despre filosofie, cu emoţi..con!
Punctul de vedere al bacanului*
(* ”nu facem nimic cu l’epicier, pentru că băcanul nu este,
şi nu este pentru că nu vrea să fie,
pentru că nu a făcut nimic ca să fie”– C. Noica in
Jurnalul de la Paltiniş de Gabriel Liiceanu)
Îmi amintesc versurile unui poet canadian :
- Ce-ai face dacă aş muri?
- Ţi-aş scrie un poem.
- Şi m-ai jeli?
- Da.
- Mult?
- Depinde de succesul poemului!
Ai zice că domnul Gabriel Liiceanu şi-a scris o carte. De succes.
”Asta e: cel mai greu lucru e să devii paznicul propriei tale vieţi. Să-i dai numai ce-i face ei bine, să o conduci cu mâna uşoară, să nu o laşi să se împotmolească în toate smârcurile, să fie mânată de alţii în direcţiile în care vor ei, hăituită de ocazii de tot soiul. Să spui ”nu” când nu ai nimic de dat şi nimic de primit. Viaţa mea ! Acum, când o văd împuţănându-se, o strâng bine la piept şi o apăr de toţi cei care, plini de bune intenţii, vor să mi-o ia.”
Îmi amintesc versurile unui poet canadian :
- Ce-ai face dacă aş muri?
- Ţi-aş scrie un poem.
- Şi m-ai jeli?
- Da.
- Mult?
- Depinde de succesul poemului!
Ai zice că domnul Gabriel Liiceanu şi-a scris o carte. De succes.
”Asta e: cel mai greu lucru e să devii paznicul propriei tale vieţi. Să-i dai numai ce-i face ei bine, să o conduci cu mâna uşoară, să nu o laşi să se împotmolească în toate smârcurile, să fie mânată de alţii în direcţiile în care vor ei, hăituită de ocazii de tot soiul. Să spui ”nu” când nu ai nimic de dat şi nimic de primit. Viaţa mea ! Acum, când o văd împuţănându-se, o strâng bine la piept şi o apăr de toţi cei care, plini de bune intenţii, vor să mi-o ia.”
Cel mai important este sa devii stăpânul propriei tale vieţi. (..) Să nu te laşi dus de "impulsul execuţiei" sau de ”impulsul stresului”. (..) Sa nu laşi Eul 1, cel prin care ceilalti se inghesuie in viata ta, sa te conduca, să te micşoreze. (..) Să dai întâietate Eului 2, cel prin care se manifestă darurile tale înnăscute, cel care este şansa ta de a-ţi creşte viaţa. Pentru că este viaţa ta.
(Jocul interior, Tim Gallwey)
Da. Nimic nu se întâmplă fără rost - fără a-ţi spune ceva.
Am citit cartea domnului Liiceanu în perioada în care traduceam două cărţi din
celebra serie a lui Tim Gallwey, The Inner Game.
Şi iată că am dat peste acest ”studiu de caz”.
Ce joc, ce ghem disecat secvenţă cu secvenţă!
Zice domnul GL ironic ”(..) recursul la ştiinţe, invocate la nivelul Science et vie”, şi
recurge la sine, ca fiecare om de e în viaţă.
La vie e Roza, care-şi face poza – vorba mea.
”Dialogul nostru autentic nu este decât cu viaţa şi cu cei care,
”Dialogul nostru autentic nu este decât cu viaţa şi cu cei care,
înaintea noastră, au stat de vorbă cu ea.”
Da, domnul Liiceanu e postcoce – vorba dumnealui. Frumoasă. De succes.
Orice întâlnire cu un necunoscut e întâlnirea celor cinci simţuri ale tale cu Altul:
Orice întâlnire cu un necunoscut e întâlnirea celor cinci simţuri ale tale cu Altul:
îl vezi, îl auzi, îl miroşi, îl guşti, îl atingi, îi afli faptele. Nu ai altă cale la el.
Şi astea sunt şi amintirile care rămân. Vorbele vin apoi, şi îţi rămân ca făcând parte din cel necunoscut numai în măsura în care au trezit în tine un sentiment, o emoţie.
Ce e tragic pentru un necunoscut e că el există pentru cel care doreşte să-l cunoască în măsura percepţiei şi capacităţii acestuia de a-l schimba în cuvinte. Ce greutate pe cel ce cunoaşte!
”Dificultatea pe care o generez continuu când e vorba de a-i lăsa pe alţii să ajungă la mine. Ca să o facă, trebuie să găsească o formă convenabilă pentru gustul meu afectiv.”
Şi astea sunt şi amintirile care rămân. Vorbele vin apoi, şi îţi rămân ca făcând parte din cel necunoscut numai în măsura în care au trezit în tine un sentiment, o emoţie.
Ce e tragic pentru un necunoscut e că el există pentru cel care doreşte să-l cunoască în măsura percepţiei şi capacităţii acestuia de a-l schimba în cuvinte. Ce greutate pe cel ce cunoaşte!
”Dificultatea pe care o generez continuu când e vorba de a-i lăsa pe alţii să ajungă la mine. Ca să o facă, trebuie să găsească o formă convenabilă pentru gustul meu afectiv.”
Da, ca să ajungă la altul, afecţiunea trebuie să aibă.. gust :)
Are Nichita Stanescu un vers: ”schimbă-te în cuvinte să nu te mănânce viermii.” Acesta este actualul gust afectiv. Se simte spaima de vierme a domnului GL - `brânciul`, cum zice de câteva ori în carte – de a salva pe.. cineva!, disperarea că NU STIE cine este acel cineva!, conştientizarea recompunerii pentru a nu fi descompus.
”Dorm în h mic.”
Mi se pare propoziţia care face cartea. Makes my day. Makes the book. Makes the life.
Are Nichita Stanescu un vers: ”schimbă-te în cuvinte să nu te mănânce viermii.” Acesta este actualul gust afectiv. Se simte spaima de vierme a domnului GL - `brânciul`, cum zice de câteva ori în carte – de a salva pe.. cineva!, disperarea că NU STIE cine este acel cineva!, conştientizarea recompunerii pentru a nu fi descompus.
”Dorm în h mic.”
Mi se pare propoziţia care face cartea. Makes my day. Makes the book. Makes the life.
Nu spune în ‘h’ – un semn care, grafic, este echivalent din punctul de vedere al cititorului cu ‘h mic’. GL adaugă acest ‘mic’. Şi când citeşti asta ştii că ţi se adresează ţie, cel care citeşti: fii atent, aş vrea să vezi bine asta!
”Dorm în h mic” face cartea aceasta sa respire. Să fie vie. Să trăiască.
Ea dă sloganul cărţii – hai să ne întâlnim cu ăsta, cine-o fi el!
«Hai să fim atenţi la el » este, într-adevăr, cum şi spune GL în mai multe locuri,
«Hai sa fii atent la tine!»
Aceasta e urma cărţii în cititor. Oglinda urmei întâlnirii cu necunoscutul în autor.
Aceasta e urma cărţii în cititor. Oglinda urmei întâlnirii cu necunoscutul în autor.
Urma rămâne numai dacă ai fost atins de ceva, dacă te-a durut.
”Orice carte adevărată este o rană devenită spirit obiectiv.” – zice GL.
Câtă disperare, atâta întrupare. Domnul GL e disperat cu adevărat.
E greu sa fii disperat în vazul lumii. Nu se face – you must behave yourself!
Trebuie să te porţi pe tine aşa cum eşti în vederea (sic!) altora.
” - Dar eu nu sunt nici asta, nici asta, nici asta!/ - Tu eşti şi asta, şi asta, şi asta, Ţvetaketu” – parcă îl auzim pe domnul Noica povestind celor doi copii (!), Între vremuri fără maluri/Sus, la locul Păltiniş. (Jurnalul de la Păltiniş, ”poezia lui Andrei”)
Între a fi ce-ai fost/eşti (pentru alţii) şi a fi ce ai fost/eşti (pentru tine), GL are un comportament scălâmb şi tocmai de aceea credibil. E o carte frumoasă.
”Orice carte adevărată este o rană devenită spirit obiectiv.” – zice GL.
Câtă disperare, atâta întrupare. Domnul GL e disperat cu adevărat.
E greu sa fii disperat în vazul lumii. Nu se face – you must behave yourself!
Trebuie să te porţi pe tine aşa cum eşti în vederea (sic!) altora.
” - Dar eu nu sunt nici asta, nici asta, nici asta!/ - Tu eşti şi asta, şi asta, şi asta, Ţvetaketu” – parcă îl auzim pe domnul Noica povestind celor doi copii (!), Între vremuri fără maluri/Sus, la locul Păltiniş. (Jurnalul de la Păltiniş, ”poezia lui Andrei”)
Între a fi ce-ai fost/eşti (pentru alţii) şi a fi ce ai fost/eşti (pentru tine), GL are un comportament scălâmb şi tocmai de aceea credibil. E o carte frumoasă.
Începe cu evocarea unei amintiri de la patru-cinci ani. E vârsta - starea - la care ceea ce simţi trece necunoscutul direct în cunoscut. Este starea la care vrea sa regreseze autorul pentru a se întâlni cu cel care e. Numai că nu e la o şedinţă de terapie, nu e asistat de un specialist. E asistat de.. necunoscuţi. Şi, mai ales, de Necunoscutul cu care se întâlneşte. Aşa că autorul progresează în încercarea de a se întâlni cu el - citeşte cu sine.
Îl/se urmăreşte în toate cotloanele prezentului, într-un joc de-a "adevăratelea".
”Şi atunci am văzut ceva care mi-a luat respiraţia, apoi, când mi-am recăpătat-o, m-a făcut să urlu. Prin mijlocul străzii, la câteva zeci de metri, se apropiau, nefiind mult mai mari decât mine, nişte fiinţe care îşi agitau braţele, când împungând cu ele aerul din faţa lor, când ridicându-le în sus şi zbierând. Numai că în locul feţei omeneşti aveau altceva, ceva ce nu mai văzusem niciodată, o expresie a chipului care rămânea împietrită, mereu aceeaşi, indiferent de mişcările corpului. Mă întâlneam pentru prima dată în viaţa mea cu o mască.”
Masca apare de multe ori în carte, printre nenumărate citate – e ca şi cum se repede să acopere iute Necunoscutul, autenticul pe care autorul vrea să-l cunoască. E o mască ce nu sperie.
”Şi atunci am văzut ceva care mi-a luat respiraţia, apoi, când mi-am recăpătat-o, m-a făcut să urlu. Prin mijlocul străzii, la câteva zeci de metri, se apropiau, nefiind mult mai mari decât mine, nişte fiinţe care îşi agitau braţele, când împungând cu ele aerul din faţa lor, când ridicându-le în sus şi zbierând. Numai că în locul feţei omeneşti aveau altceva, ceva ce nu mai văzusem niciodată, o expresie a chipului care rămânea împietrită, mereu aceeaşi, indiferent de mişcările corpului. Mă întâlneam pentru prima dată în viaţa mea cu o mască.”
Masca apare de multe ori în carte, printre nenumărate citate – e ca şi cum se repede să acopere iute Necunoscutul, autenticul pe care autorul vrea să-l cunoască. E o mască ce nu sperie.
E masca-unealtă. E masca apropriată.
”Fiecare om, pentru a-şi păstra misterul, ar trebui să poarte o mască, sugerând tot timpul că în el exstă şi altceva decât, mânat de o zgârcenie bine calculată, lasă îndeobşte să se vadă.”
Aş face observaţie cred, importantă,
(şi, vorba autorului - preluată din Heidegger -, pornită dintr-un ”ustensil”)
nu ingropi niciodată masca, ci doar mascatul.
În tratatul despre ”Mască şi Timp”, masca nu suferă de timp, nu se îmbolnăveşte de moarte (Kierkegaard, desigur :)). Dar, purtătorul ei, Necunoscutul – O!, ce scrâşnire de dinţi.
De îndată ce numeşti ceva, ceva-ul există într-o oarecare măsură.
Tratatul despre ”Mască şi Timp” nu s-a scris. Dar el există deja.
Poate este chiar această carte.
Maşti celebre. Uimirea că Eminescu scria liste de cămăşi,
că Arghezi se culca cu Paraschiva şi Călinescu şi-a lovit medicul pe patul de moarte. Ok.
De îndată ce numeşti ceva, ceva-ul există într-o oarecare măsură.
Tratatul despre ”Mască şi Timp” nu s-a scris. Dar el există deja.
Poate este chiar această carte.
Maşti celebre. Uimirea că Eminescu scria liste de cămăşi,
că Arghezi se culca cu Paraschiva şi Călinescu şi-a lovit medicul pe patul de moarte. Ok.
Cum spuneam, orice întâlnire cu un necunoscut e întâlnirea celor cinci simţuri ale tale cu Altul : îl vezi, îl auzi, îl miroşi, îl guşti, îl atingi, îi afli faptele. Văzut de sus, GL doarme în ”h mic”, dirijează la volan sau se chinuie, căzut în zăpadă, să descuie o maşina (a sa :)); auzit prin ghişeu, GL şopteşte somnoros, auzit dimineaţa se dă cu spray-uri pe muzică de Vivaldi (dar niciodată Anotimpurile); mirosit de aproape GL are damf de Bulgari; gustat, GL îţi lasă un gust de tester de Clinique (dacă testerul ar fi de lins); dacă îl atingi, simţi ganterele de dimineaţă şi chiolhanurile din tinereţe; despre fapte - deşi zice că are ”Bucuria că am trecut prin viaţă fără invidie”, mai încolo zice că: ”(..) brusc am simţit că-l invidiam pe autor.” Autorul cel invidiat era chiar el. :)
Sunt în carte câteva persoane publice la care referinţa e amoros-ireverenţioasă (Noica included: zice că e ”un urs alb, ursul Fram” - urs de circ - el, care făcea distincţia între caii de tracţiune, cei de circ şi cei de curse) Ce ai putea să zici despre un Necunoscut care face astfel de fapte? Ori ce zice Noica în Jurnalul de Păltiniş: ”De altminteri, nu văd cum eticul ar putea să nu revină condiţiei creatoare autentice. Iar când se întâmpă să nu-i revină, această carenţă trebuie întâmpinată cu milă, şi nu judecată. (..) de fapt, judecata te coboară, pentru că îţi dă o superioritate pe care ţi-o acorzi singur.” Ori ce zice GL aci: ”La moartea mătuşii mele, (o vecină) a primit de pomană un set de dessous-uri. L-a luat, a dat o fugă până alături pentru scurt timp şi a revenit ridicându-şi fusta în faţa asistenţei, pentru ca să vadă toţi ce bine îi veneau chiloţii răposatei.”
Şi asta este onestitatea cărţii. Şi contravenţia de imagine pentru care îşi asumă amenda.
Sunt în carte câteva persoane publice la care referinţa e amoros-ireverenţioasă (Noica included: zice că e ”un urs alb, ursul Fram” - urs de circ - el, care făcea distincţia între caii de tracţiune, cei de circ şi cei de curse) Ce ai putea să zici despre un Necunoscut care face astfel de fapte? Ori ce zice Noica în Jurnalul de Păltiniş: ”De altminteri, nu văd cum eticul ar putea să nu revină condiţiei creatoare autentice. Iar când se întâmpă să nu-i revină, această carenţă trebuie întâmpinată cu milă, şi nu judecată. (..) de fapt, judecata te coboară, pentru că îţi dă o superioritate pe care ţi-o acorzi singur.” Ori ce zice GL aci: ”La moartea mătuşii mele, (o vecină) a primit de pomană un set de dessous-uri. L-a luat, a dat o fugă până alături pentru scurt timp şi a revenit ridicându-şi fusta în faţa asistenţei, pentru ca să vadă toţi ce bine îi veneau chiloţii răposatei.”
Şi asta este onestitatea cărţii. Şi contravenţia de imagine pentru care îşi asumă amenda.
Şi durerea. Şi faptul de a te vedea viu. In h mic.
”Odată ce ai depăşit jumătatea vieţii, începi să simţi apăsarea timpului între omoplaţi (greutatea anilor), care creşte apoi de la un an la altul. Până la brânciul final.”
Cum să suporţi uşurătatea fiinţei tale grele în altul, Necunoscutul? Cum să faci să apeşi ca să fii amintit? ”Îmi spun, în mijlocul unei discuţii: îşi va aminti asta când nu voi mai fi.”
Te joci. Redevii copil:
”Ideea lui Kant că ne naştem majori mental, dar că pe drumul vieţii (prin educaţie?, prin absorbţia prejudecăţilor?) devenim minori.”
Şi GL îşi dă voie să se joace şi să simtă bucuria că se joacă şi, astfel, se întâlneşte. Zice :
”Revoluţia comunistă: o ţară se pomeneşte peste noapte la cazinoul Istoriei, joacă şi pierde totul, rămânând în pielea goală.”
Simţi din topică plăcerea găselniţei, bucuria mărgicii. ”la cazinoul istoriei”.
”Odată ce ai depăşit jumătatea vieţii, începi să simţi apăsarea timpului între omoplaţi (greutatea anilor), care creşte apoi de la un an la altul. Până la brânciul final.”
Cum să suporţi uşurătatea fiinţei tale grele în altul, Necunoscutul? Cum să faci să apeşi ca să fii amintit? ”Îmi spun, în mijlocul unei discuţii: îşi va aminti asta când nu voi mai fi.”
Te joci. Redevii copil:
”Ideea lui Kant că ne naştem majori mental, dar că pe drumul vieţii (prin educaţie?, prin absorbţia prejudecăţilor?) devenim minori.”
Şi GL îşi dă voie să se joace şi să simtă bucuria că se joacă şi, astfel, se întâlneşte. Zice :
”Revoluţia comunistă: o ţară se pomeneşte peste noapte la cazinoul Istoriei, joacă şi pierde totul, rămânând în pielea goală.”
Simţi din topică plăcerea găselniţei, bucuria mărgicii. ”la cazinoul istoriei”.
Măiestria lui GL stă în faptul că ştii, citind, că o să reia sintagma întocmai.
Şi asta face – la câteva pagini distanţă.
Sau joaca spontană (!) cu cititorul pe tema bărbii, firimiturilor, mătreţii şi lui Dumnezeu.
Sau joaca spontană (!) cu cititorul pe tema bărbii, firimiturilor, mătreţii şi lui Dumnezeu.
Cele patru-cinci variante pe care le ”lucrează de faţă” cu omul care citeşte:
”Când mă gândesc la X, îmi vin în minte firimiturile de pâine care-i poposeau în barbă şi mătreaţa care (..).
Se scărpina în barbă şi mătreţa îi cădea (..).
Se scărpina cu tâlc în barbă în timp ce vorbea despre Dumnezeu, şi mătreaţa (..).”
”Când mă gândesc la X, îmi vin în minte firimiturile de pâine care-i poposeau în barbă şi mătreaţa care (..).
Se scărpina în barbă şi mătreţa îi cădea (..).
Se scărpina cu tâlc în barbă în timp ce vorbea despre Dumnezeu, şi mătreaţa (..).”
Văzul e un simţ. Îl vezi pe autor. Îl simţi. A ieşit din carte. Te-a întâlnit.
Da. Domnul GL. Cu dragul tot de sine. Cu drag de sine - tot. Cu tot dragul de sine. :)
GL s-a exersat cu succes în întruparea altuia – Constantin Noica.
Si acolo dormirea în tren (nu în ”h”) este ieşire din carte: cum aţipeste Noica pe drumul de la Bucureşti la Sibiu. Dali îl invidia pe Velazquez pentru Las Meninas – spunea ca privind tabloul, simţi că respiri aerul din acea încapere. Prin pagina aceea a domnului GL eşti în acel compartiment în care Noica doarme.
Da. Domnul GL. Cu dragul tot de sine. Cu drag de sine - tot. Cu tot dragul de sine. :)
GL s-a exersat cu succes în întruparea altuia – Constantin Noica.
Si acolo dormirea în tren (nu în ”h”) este ieşire din carte: cum aţipeste Noica pe drumul de la Bucureşti la Sibiu. Dali îl invidia pe Velazquez pentru Las Meninas – spunea ca privind tabloul, simţi că respiri aerul din acea încapere. Prin pagina aceea a domnului GL eşti în acel compartiment în care Noica doarme.
Prin pagina aceasta îl pipăi pe GL. Da, domnule Arghezi, este!
Tot în Jurnalul de la Paltiniş, e povestea cu greşeala de nemţească: Noica, la patru ani, stând pe oliţă, zice ”Ich denke Mich.”
Cred că aceasta este metafora care se plimbă prin carte ca trandafirul lui Eco prin lume.
Ca să existe trandafirul - şi nu doar numele lui – trebuie să-l miroşi.
Necunoscutul cu care s-a întâlnit GL există. Şi poţi să râzi bine cu el.
Pe GL îl ştiu de la televizor (vai!) şi de la câteva lansări de carte.
Şi de la masa din dreapta-spate dintr-un restaurant bucureştean în care chelnerii îţi spun namaste! Pe Necunoscut nu l-am văzut în niciuna din aceste ocazii.
”După câteva ieşiri la rampă, porţi deja o mască, una care te precede în orice împrejurare publică. Va fi întotdeauna prea târziu ca să mai sugerezi că ai, ca toţi oamenii, mai multe feţe, şi că lumina trece diferit prin densităţile diferite ale fiinţei tale.”
Uneori, l-am întâlnit aici, în această carte – om către om şi mare scriitor:
”După ce am scris Despre limită, mi s-a părut că, în sfârşt, am înţeles cum stau lucrurile cu omul. Numai că astăzi nu mai ţin minte ce am scris acolo.”
Alteori, mi s-a părut, tot aici, că văd un mim cu mască – ”eul devine vocabulă vidă”.
După ”Încercarea în politropia…” e prima data când mi se întâmplă să mă întâlnesc din nou cu Gabriel Liiceanu cu Necunoscut cu tot, şi să mă bucur: de cunoştinţă - şi de recunoştinţa sa pentru.. one tropos :)
Tot în Jurnalul de la Paltiniş, e povestea cu greşeala de nemţească: Noica, la patru ani, stând pe oliţă, zice ”Ich denke Mich.”
Cred că aceasta este metafora care se plimbă prin carte ca trandafirul lui Eco prin lume.
Ca să existe trandafirul - şi nu doar numele lui – trebuie să-l miroşi.
Necunoscutul cu care s-a întâlnit GL există. Şi poţi să râzi bine cu el.
Pe GL îl ştiu de la televizor (vai!) şi de la câteva lansări de carte.
Şi de la masa din dreapta-spate dintr-un restaurant bucureştean în care chelnerii îţi spun namaste! Pe Necunoscut nu l-am văzut în niciuna din aceste ocazii.
”După câteva ieşiri la rampă, porţi deja o mască, una care te precede în orice împrejurare publică. Va fi întotdeauna prea târziu ca să mai sugerezi că ai, ca toţi oamenii, mai multe feţe, şi că lumina trece diferit prin densităţile diferite ale fiinţei tale.”
Uneori, l-am întâlnit aici, în această carte – om către om şi mare scriitor:
”După ce am scris Despre limită, mi s-a părut că, în sfârşt, am înţeles cum stau lucrurile cu omul. Numai că astăzi nu mai ţin minte ce am scris acolo.”
Alteori, mi s-a părut, tot aici, că văd un mim cu mască – ”eul devine vocabulă vidă”.
După ”Încercarea în politropia…” e prima data când mi se întâmplă să mă întâlnesc din nou cu Gabriel Liiceanu cu Necunoscut cu tot, şi să mă bucur: de cunoştinţă - şi de recunoştinţa sa pentru.. one tropos :)
Pentru că domnul GL s-a recunoscut (sic!).
Asta – ce urmează – poate fi un PS:
Este posibil să nu mai faci diferenţa între Mască şi Necunoscut? Să nu mai fie nimic care să deosebească pe purtător de ceea ce poartă?! pe spirit de obiectivarea lui?
Da. La Fiul Omului – zise ea şi semnă, ca un copil al pluaii ce suntem toţi.
Magda Bunea
Asta – ce urmează – poate fi un PS:
Este posibil să nu mai faci diferenţa între Mască şi Necunoscut? Să nu mai fie nimic care să deosebească pe purtător de ceea ce poartă?! pe spirit de obiectivarea lui?
Da. La Fiul Omului – zise ea şi semnă, ca un copil al pluaii ce suntem toţi.
Magda Bunea
if you read untill here :)))
it is a 100% probability to enjoy:
http://coaching2success.blogspot.com/2010/07/exista-fiinte-prin-care-dumnezeu-m.html
http://coaching2success.blogspot.com/2010/09/mandra-si-trista-poveste-neasemuitei.html
Postări
